Spoiler: va fi o postare lungă, pentru că doar acum, când m-am apucat să pun lucrurile pe hârtie îmi dau seama câte s-au întâmplat.
La începutul lui 2021, prin martie, făceam o schimbare importantă în viața mea: treceam de la munca de agenție la viața de corporatist. Era o trecere pe care mi-o dorisem de multă vreme, dar care a fost îngreunată de perioada pandemică. Eram nerăbdătoare să văd cum e „de cealaltă parte a baricadei” – cei care lucrează în industrie știu despre ce vorbesc, însă e un subiect pe care îl voi detalia un pic mai încolo în capitolul „CUM CRED EU CĂ AM AJUNS AICI” (așadar e destul de important).
Ei, ajunsă în companie, desigur că am trecut printr-un rollercoaster emoțional, căci așa mi se întâmplă mereu. Entuziasm cât să îl întorc cu lopata, nesiguranța adusă de faptul că mă aflam într-o poziție complet nouă, nerăbdarea de a învăța cât mai repede procedurile și modul de lucru, pentru a deveni cât mai curând independentă în ceea ce fac. Eram, deci, copleșită de emoții. De ce sunt importante aceste detalii? Pentru că ceea ce am simțit și am pus pe seama emoțiilor, schimbărilor și a stilului de viața de la acel moment s-a dovedit a fi un prim puseu de SM (primul conștientizat).
Iată cum s-a manifestat puseul din punct de vedere fizic și care au fost primii pași către investigațiile amănunțite:
Faza 1: primele semne. Totul a început cu o senzație de înțepătură în vârful degetului mic al mâinii stângi. Să vă faceți o idee, senzația era similară unei așchii intrate în deget si chiar am stat vreo două zile uitându-mã și palpându-mi degetul, în speranța că voi găsi aschia. Încet-încet, înțepătura s-a transformat în furnicătură (ușoară senzație de amorțeală) și a început să se extindă, de la vârful degetului, la întregul deget. Mai mult, simțeam toate astea permanent (zi și noapte, deci, nu doar câteva secunde, cum se întâmplă în cazul unei amorțeli obișnuite).
Faza 2: amplificarea. În decurs de o săptămână sau două, starea de amorțeală îmi cuprinsese patru degete (mai puțin cel mare). În plus, începusem să am și alte simptome:
• Din când în când, de vreo câteva ori pe zi, simțeam o durere electrică, precum un șoc, care pornea de la tâmplă și îmi străfulgera partea dreaptă a feței, apoi se „scurgea”, ușor, spre mâna dreaptă. Era ceva ce dura câteva secunde și uneori se întâmpla o dată pe zi, alteori de 5-6. Nu am reușit niciodată să îmi dau seama care era declanșatorul acestor stări, ori dacă exista unul.
• Dacă îmi lăsam bărbia în piept, simțeam un soi de fior, aș spune tot electric, care îmi străbătea toată partea stângă corpului, din zona cervicală și până la degetele picioarelor. Not fun.
M-am gândit că e posibil să fi făcut eu o mișcare greșită în timpul exercițiilor pe care le făceam acasă, dimineața. Apoi că m-a afectat lucrul de acasă, de pe canapea. Mi-am luat chiar și un birou, convinsă că voi rezolva problema. Surpriză – nu a funcționat.
Când am văzut că lucrurile se înrăutățesc în loc să se amelioreze, am decis că e momentul să fac investigații amănunțite. Nu știam de unde să încep, dar m-am gândit că orice specialist are nevoie de analize așa că m-am programat la un medic generalist care să îmi indice tipurile de analize și consultații pe care ar trebui să le fac. Mi-a prescris, deci, un set de analize de sânge pe care să le am la mine când merg la neurolog și endocrinolog. Zis și făcut. În decursul următoarelor două săptămâni am făcut analizele și programarea la neurolog. Între timp, senzația de amorțeală începea să cuprindă tot mai mult din corp, iar episoadele „electrice” să fie tot mai dese. Ghinionul meu a fost că totul se întâmpla în perioada martie-aprilie, în pragul sărbătorilor de Paște, când totul era mai lent, iar programările se făceau mai greoi.
Faza 3: oboseala. De Paște, am avut un alt episod care nu mă caracteriza. Fiind sărbătorile pe care le petrecem în București de obicei și primele în casă nouă, m-am spetit, un pic, cu gospodăritul. Am vrut să fac de toate – mâncăruri, cozonaci, curățenie plus să îi ajut pe ai mei cu lucrările din grădină (care la vremea respectivă presupuneau săpat la greu). Am consumat o grămadă din energia pe care, la vremea respectivă, o consideram un izvor nesecat, așa că la un moment dat, când terminaserăm cu mesele în familie și aveam în vizită doi buni prieteni le-am zis: „Băi, îmi cer scuze, dar eu chiar trebuie să mă întind puțin”. Deși e ceva ce n-aș fi făcut niciodată și nu de jenă față de invitați (căci cu prietenii apropiați nu mai ai astfel de probleme), ci din al meu FOMO de o viață, am lăsat tot și m-am întins pe canapea.
Pentru cine nu mă cunoaște, ce am povestit mai sus poate părea banal. Dar nu era. La momentul respectiv, nu voiam să dorm, ci doar să îmi adun puterile preț de jumătate de oră. Să mă odihnesc. Iar asta pentru mine, cea de atunci, era un uriaș semnal de alarmă. Obișnuită să trag de mine cât e nevoie pentru a-i ști pe cei din jur mulțumiți și pentru a mă asigura că nu pierd nici o discuție, nici o reacție, nici un gând, să „capitulez” în fața oboselii era ceva neobișnuit.
Revenind la investigații, în cele din urmă, cu setul complet de analize m-am programat la un consult neurologic la clinica privată la care eram abonată prin compania la care lucrez. Nu aveam prieteni doctori neurologi, nu aveam o recomandare, așa că m-am dus la primul neurolog care avea disponibilitate pentru un consult. Analizele de sânge erau în regulă, în schimb senzațiile mele se agravau. Pe când am ajuns la neurolog, la aproape o lună de la primele simptome, amorțeala se extinsese spre antebraț și piciorul stâng. Ceea ce simteam nu era o senzație care să mă împiedice să îmi folosesc mâna și piciorul, ci mai curând o stare de disconfort. Puteam să fac în continuare tot ce îmi propuneam, însă am sesizat o ușoară diferență de mobilitate a degetelor de la mâna stângă. Uneori, păreau mai leneșe.
Doamna doctor a făcut consultul neurologic de bază, totul părea ok. Simptomele mele, însă, i se păreau suspecte, așa că mi-a prescris un RMN la cap și cervical. Țin minte că îi urmăream cu atenție fiecare expresie facială. Încerca să arate siguranță și să rămână neutră în ceea ce privește suspiciunile pe care le avea, dar o vedeam îngrijorată. În acel moment mi-am dat seama că ceea ce simt nu are cum să fie de la un nerv prins din cauza unei mișcări greșite, ori de la lucrul pe laptop de pe canapea. Astfel, cu inima cât un purice subnutrit, m-am programat la primul RMN din viața mea.
